Căminele groazei – Locul unde se moare în frig și mizerie

Cazul căminiştilor de la Metalurgic este edificator, la scară mică, pentru ceea ce se întâmplă la nivelul întregului Galaţi. Utilităţile, umflate la preţ, distribuite cu pierderi şi contorizate discreţionar, ajung un lux pentru cetăţenii de rând. Penalităţile sunt multiplicate şi speculate de intermediari. Locatari bine-intenţionaţi devin rău-platnici indezirabili. Apoi, sunt constrânşi la condiţii primitive şi renunţă în final la spaţiile deţinute.

P1080848

Primăria, actualul proprietar al căminelor, asistă impasibilă la modul în care condițiile de trai se deteriorează. Furnizorii de utilități și-au sistat livrările rând pe rând. În cămine nu mai este căldură, apă caldă, electricitate și, mai nou, nici apă rece! Adevărate grote din care te miri că chiriașii încă nu au dat bir cu fugiții. În urma lor ar putea rămâne trei clădiri solid făcute, de vreme ce nu au căzut la cât de neîntreținute au fost în ultimii 25 de ani, sau cel puțin un teren bine plasat, la limita dintre două cartiere muncitorești în care locuiește aproape o treime din populația orașului.

Articolul de mai jos nu este recomandabil celor sensibili, cazurile sociale prezentate fiind unele la limita supraviețuirii.

Ruinele postcomunismului: liceu-mamut, cazare de prisos

Liceul Industrial nr. 3 Metalurgic, actualmente Colegiul Tehnic „Aurel Vlaicu”, reprezenta înainte de 1989 un record al învăţământului profesional de masă. Un mamut educaţional pe măsura întreprinderii pe care o deservea cu absolvenţi: Combinatul Siderurgic Galaţi.

Aproape 10.000 de suflete, elevi, profesori şi personal auxiliar. Timp de 25 de ani, Metalurgicul, cu tot renumele său între liceele Galaţiului, a fost cel mai mare grup şcolar din SE Europei.

La o asenenea instituţie gigant, facilităţile de cazare erau pe măsură. Şase cămine pentru elevi, două de fete şi patru de băieţi, metalurgia fiind totuşi un mediu de lucru ostil.

„Renaţionalizarea” căminelor

După privatizarea din 2001, personalul Combinatului a început să scadă. Normal, a scăzut şi cererea de noi muncitori. Oricum, afluxul de elevi scăzuse de dinainte de 2000, din cauza interesului tot mai redus al tinerilor orăşeni pentru metalurgie, sărpcirea celor din rural dar şi, reducerea treptată, din prudenţă, a ofertei de şcolarizare.

În camerele căminelor, începuseră în schimb să apară tot felul de locatari cu puţină sau nicio legătură cu şcoala. Flotanţi, recent sosiţi în oraş, tineri fără posibilităţi materiale, toţi fără alternativă locativă, erau dispuşi să achite destul de mult pentru o cameră cu baie la comun.

Privatizat, combinatul n-a mai vrut grupul şcolar, mult mai costisitor decât puteau acoperi chiriile obţinute din cele aproape 500 de camere. Două cămine s-au vândut chiriaşilor. Cele dinspre Liceul Energetic. Un altul a devenit sediul unei şcoli pentru copiii cu nevoi speciale.

În toamna lui 2013, ultimele trei cămine au trecut din patrimoniul instituţiei de învăţământ în cel al Primăriei. Şi a început calvarul chiriaşilor.

 Oameni ai străzii, fugiţi din case

Dacă aţi simţit la un moment dat că nu mai puteţi de frig, mai ales în contextul recentelor „sincope” ale serviciilor Apaterm finalizate cu inevitabilul faliment, aflaţi că asta nu-i nimic. Unii chiriaşi ai Primăriei nu au mai simţit căldură de aproape doi ani, electricitate n-au mai văzut de-aproape un an, iar apă beau de pe unde pot de aproape două luni.

Pe chiriaşii căminelor fostului liceu Metalurgic ai şansa să îi găseşti în stradă până mai târziu decât pe pierde-vară obişnuiţi. În primul rând, fiindcă adesea e mai cald şi mai multă lumină decât în camere. Iar apă găsesc la cişmelele stradale fiindcă, până de Paşti, nici cisterna nu i-a „vizitat”.

Captivi în zodia frigului

Ştefan Pintilie (55) lucrează în Romportmet şi e din Cuca. Dacă ar face naveta, n-ar mai putea ajunge la timp la muncă. Astă iarnă ar fi riscat chiar să rămână şi întroienit cu zilele prin comună.

La căminul A s-a încălzit cu o butelie cu rezistenţă metalică deasuora arzătorului. Ne spune că, iarna ce tocmai a trecut, au murit şi oameni de frig . „La parter. Întâi a murit soţul, n-are şase luni de-atunci. Îngheţat, şi-a rupt piciorul, a intrat în spital şi a sperat că nu se mai întoarce în cămin, în frig, că poate-l ia Dumnezeu. Şi l-a luat…”
Apoi, cu o săptămână înainte de Paşti, a murit şi soţia, tot pensionară. A muncit po viaţă la IMRSG. Pintilie susţine că tot de frig, a făcut complicaţii la o viroză… Acum un an cică ar mai fi decedat un alt chiriaş, tot în vârstă… „Cei de la Primărie susţin că a murit de infarct. Păi, de la frig, te iau toate…”

Nici cei în putere nu o duc mai bine. Nelu Postolache (45i) este lăcătuş în şantierul naval. Are o voce catifelată până aproape de şoapte fiindcă are mari probleme cu plămânii şi respiraţia. De la frig, igrasie şi mucegai. Abia mai face faţă la serviciu. Respiraţia i se întretaie de la cel mai mic efort şi, la fel ca mai toți locatarii căminului, are probleme locomotorii vizibile, specifice celor care și-au expus îndelung corpul la frig și umezealaă. Abia se poate apleca să ne arate bidoanele de apă.

Mai bine la ţară…

Sunt bidoane de apă oriunde au putut fi depozitate fără să încurce prea mult: lângă uşi, precum sticlele de lapte la americani, sau în dosul fişetelor metalice de pe culoare, stivuite aproape cât un stat de copil.

Cristina Coşug (40) lucrează la o croitorie iar soţul este salariat şi el. Dau aproape jumătate din ce câştigă pe întreţinerea şi chiria camerei de cămin în care locuiesc cu cei doi copii. Familia Coşug şi-a trimis cei doi băieţi la ţară, la Băneasa. Au trecut a cincea şi aici nu sunt condiţii de învăţat, peste patru ani trebuie să intre la liceu! Nu-ţi poţi face lecţiile în întuneric, spălându-te la lighean şi tremurând de frig în casă. Chiar dacă  şcoala din rural nu oferă aceleaşi condiţii precum cea din oraş, au mai multe şanse decât acasă, unde locuinţa părinţilor este aproape ca toaleta din fundul curţii: urât mirositoare, fără căldură, lumină sau apă.

Soții Coșug, la fel ca mulți dintre vecinii lor, vin de la serviciu cu câte un bidon de 5-6 litri de apă, să se spele. Îl încălzesc la butelie şi apoi folosesc cana şi ligheanul. Iar vara pot s-o facă în băile comune, cu veceuri turcești, geamuri lipsă, pereţi descompuși de igrasie până la tencuială şi instalații sanitare nereparate de mai bine de un deceniu.

Oamenii care trăiesc în această mizerie par și ei mai bătrâni cu 10 ani, au pielea aspră și mâinile zbârcite, cu unghii respingătoare. Își târâie efectiv puterile, de la o zi mai caldă la alta, de la slujbă lasupermarket și apoi în vizită la vreun prieten, toate aceste locuri fiind multe peste condițiile de peșteră în care trăiesc și în care amână, cât pot, zi de zi, să se întoarcă.

…sau mai bine la puşcărie

În celălalt cămin, la B, o familie tânără, cu trei copii. O fată de 17, un băiat într-a doua şi cea mai mică are doar 2 ani. El are 38 de ani şi lucrează la o firmă a municipalităţii dar i s-a spus să-şi vadă de treaba lui dacă nu vrea să-şi piardă slujba. Ne arată camera de cămin transformată în veritabil apartament. Camera copiilor cu tapet înflorat, camera de zi-bucătărie-dormitor al părinţilor, cu mobilă elegantă, lumini încastrate, chiuvetă din inox, maşină de spălat şi aragaz noi, iar toaleta cu duş din sticlă şi faianţă aleasă cu gust. Cea mai mare parte din ele inutile fiindcă apa nu mai curge iar lumina vine doar de la o lanternă cu leduri, pe care o lasă ziua să se încarce de la soare.

O chiriaşă de la parter, are lumină. Îşi trage seară de seară Dacia sub geam şi cupleză becuri de far la baterie, trăgând cablurile pe sub capotă şi apoi prin tocul geamului.

Interesant este că, cel puţin teoretic, datoriile locatarilor nu ar trebui să aibă mai mult de un an vechime. Contractele anuale de închiriere condiţionează plata datoriilor înainte de semnare. Pe de altă parte, în aceleaşi contracte, proprietarul camerelor se obligă să asigure „condiţii de igienă şi siguranţă”,  să întreţină şi să repare clădirea şi facilităţile acesteia, ba şi spaţiile dimprejur, inclusiv aleile de acces etc. Iar căminele, pentru oricine le ştie cât de cât, nici măcar un var n-au mai văzut depeste 25 de ani, darămite refacerea instalaţiilor sanitare sau electrice.

Mulţi locatari aproape că s-au resemnat ori au învăţat să se descurce. Deşi condiţiile sunt mai rele ca la puşcărie – „unde măcar ai apă, lumină şi căldură”, după cum ne spune un locatar – măcar căminele nu au uşile zăvorâte. Pot pleca prin cartier, pe la cunoştinţe sau în piaţă, să ia apă cu bidoanele. Pot merge şi la muncă să câştigi un salariu cu care nu-şi pot schimba situaţia locativă, dar măcar se pot întinde la chiria camerei fără utilităţi. Din păcate, pe aceleaşi uşi nezăvorâte, mai intră şi oameni fără adăpost, care au spart uşile unora din camerele sigilate de Primărie după ce a evacuat câţiva rău-platnici…

Pe întuneric şi cu igrasie, copii crescuţi la gura sobei

În universul ale cărui condiţii rivalizează şi le depăşesc pe cele ale unui spaţiu concentraţionar, în sens negativ, cei mai nevinovaţi sunt copiii. Ei cresc în frig, igrasie, cu mucegai pe pereţi şi fără lumină, mai rău decât au trăit părinţii lor chiar şi pe vremea când România era o imensă închisoare comunistă.

Cel mai rău pare să o ducă familia Nanu. Cu şapte copii şi al optulea „pe drum”, toţi îngrămădiţi într-o cameră de sub 20 mp, te frapează totuşi ordinea şi curăţenia în care stau. Copiii îngrijiţi, în ochii cărora se poate vedea că nu le lipseşte dragostea părintească. Altele da, cu siguranţă, din plin.

Doar tatăl muncește, în construcții. Mama trebuie să aibă grijă de cele șapte suflete și, în condițiile date, nici frațoii mai mari n-ra putea-o înlocui. Fiindcă sunt atâtea persoane iar facturarea nu se face după contoare, ci după numărul de membrii ai familiei, au fost încărcați maxim la facturi, fie ele de curent eletrci, apă rece, căldură sau salubritate, deși acum nu mai au nici de unele.

Băiatul, de 12 ani, este junior la cel mai titrat club de fotbal al oraşului. Dar nu mai este primit să joace până când părinţii nu-i rezolvă problema de la plămâni care se pare că îi afectează şi inima. Un streptococ contractat între pereţii plini de mucegai şi condens peste varul roz-înnegrit. Pe de altă parte, chiar şi aşa, băiatul merge la şcoală, deci în colectivitate…

Şcolarii familiei merg la bibliotecă pentru a-şi putea face lecţiile, camera este orientată spre vest şi are doar un geam, nu încap toţi sub bruma de lumină. Şi astă iarnă era şi mai cald decât acasă unde tremurau lângă soba împrumutată de părinţi de la nişte binevoitori de la ţară…

Și doar privind cele trei cazuri ale familiilor din cămine, descrise mai sus, este evidentă o uriașă deosebire față de cei care fac mai mulţi sau mai puţini copii, pe care apoi îi retrag cu bună ştiinţă de la şcoală. Asta dacă măcar îi înregistrează la naștere. Părinții din căminele Liceului Metalurgic se zbat să-şi crească odraslele ca buni cetăţeni, muncesc, îi întreţin şi le poartă grija viitorului.

Din păcate, deşi proprietar prin intermediul unei instituţii de învăţământ, Ministerul Educaţiei a arătat că nu-i pasă de soarta copiilor din cămine. Iar acum, odată cu trecerea la Consiliul Local, s-a schimbat în mai rău. Au toate condițiile să-și dea seama ce mare nimic reprezintă pentru autorități, inclusiv ca viitori plătitori de taxe şi impozite…

***

În episodul următor veți vedea cum s-a ajuns efectiv la situația din căminele groazei, cum au fost spoliați chiriașii și, bineînțeles, cum au fost amăgiți într-o campanie electorală, dar mai ales de cine.

Foto şi asistent video: Monica Zanet

, , , , , , , , , , , , , , , ,

About Anghelos

Mihai Angheluță a debutat în cotidianul gălățean „Viața liberă”, în ultimul an de liceu, intervievand vedete din jazzul autohton la unul dintre primele festivaluri de gen. În anii facultăţii, a colaborat la două posturi de radio locale, ca redactor muzical, realizator de emisiuni și, ocazional, reporter. După licenţierea în filologie, nu a rezistat mai mult de doi ani ca profesor sau traducător. S-a reîntors la presă, fiind angajat redactor plin al „Vieţii libere” între 1999 și 2001. Specializat în investigaţii şi justiție, a evadat adesea în subiecte economice, reportaje, radiografii sociale, recenzii culturale ori spațiul virtual al internetului. Din presa scrisă a trecut la televiziune, fiind aproape un an reporter și realizator de emisiuni la Express TV Galaţi-Brăila. Cum presa a intrat într-un declin după 2000, a mai făcut o ultimă încercare, la un săptămânal sindical, timp de câteva luni. În fina, s-a văzut nevoit să facă o schimbare de domeniu. Cum jurnalismul e singura ocupație pe care a practicat-o cu entuziasm, iar răspândirea internetului a adus noi oportunităţi, s-a reapucat de scris în 2008, colaborator al unei publicații online, enzine-ul antidotul.ro. În 2011, a revenit la cotidianul în care a debutat. Și a constatat că jurnalismul angajat, cu atitudine, încă nu face rating major, cel puţin în provincie. Prin urmare, a inițiat ANTItudinea, o abordare critică a problemelor civice, găzduită de blogul colectiv madeingalati.ro. Pe acesta îl construieşte ca un viitor portal, o piață publică virtuală - spațiu de manifestare pentru o comunitate care-şi (re)descoperă spiritul combativ.

View all posts by Anghelos

4 Responses to “Căminele groazei – Locul unde se moare în frig și mizerie”

  1. Alexandra Says:

    Bună ziua.
    Sper ca ati facut la toate caminele aceasta ancheta.
    Eu locuiesc la camin C si din cauza condițiilor care tocami le-ati expus am fost nevoita sa imi iau copilul si sa plec in inima munților la tara la matusa mea. .in Nehoiu.
    Chiar daca sunt la zi cu întreținerea asta nu a contat si la fel ca ceilalti locatari sufar din cauza unui sistem infect administrativ.
    Apropo..ati fost si pe la asociatiile de locatari?
    Cel putin la cea din blocul B…acolo e mafie mare de tot. .
    Sa vedeti cum administratora fura pur si simplu banii locatarilor prin incarcarea asa zisei intretineri.
    Sunt multe lucruri mizere ce se intampla acolo si cred ca v-ar lua mult timp ca sa descoperiți adevarata mafie ce se afla in spatele tuturor necazurilor de acolo.

    Reply

    • Anghelos (Mihai Angheluță) Says:

      Va multumim, doamna Alexandra, pentru atentia acordata articoluluinostru. NU, nu am fost decat la caminele A, B si F. Din cate stim, C si D au fost vndute, la camera, locatarilor. Dar, daca exista probleme si acolo, ne intereseaza. Inclusiv problema asa-zisei asociatii de locatari de la caminele A, B si F ne intereseaza, dr n-am putut-o aprofunda fiindca am fost in seara de dinaintea Pastelui. Dar, daca exista persoane interesate sa ne dea mai multe amanunte, sustinute de documente, ne manifestam toata disponibilitatea pentru documentare. Numarul de telefon la care neputeti contacta este 0766-442-457

      Reply

  2. MICU ROSIORU MARIAN Says:

    Caminul D a fost vandut de catre proprietar ARCELOR MITTAL in perioada 2007-2008 catre chiriasi. Suplimentar noii proprietari au obtinut racordarea la utilitatile publice pe cheltuiala lor (AR si Energie Electrica). Blocul C a rezultat din transformarea caminului C in bloc de locuinte (lucrarile de transnformare au costat circa 800 mil.lei /preturi 1996) finantate de catre SIDEX.Blocul a fost preluat de Primaria Galati in administrare conform Legii Invatamantului. Locatarii sunt in continuare chiriasi cu contracte de inchiriere emise de Primaria GALATI.Blocul este domeniul public si nu poate fi vandut. Pentru administrare in 1998 a fost infiintata Asociatia de LOCATARI 859, care functioneaza si in prezent. Lucru pe care il recomandam si vecinilor caminele A si B pentru intrarea in legalitate. Doamna Alexandra autorul primului comentariu nu a locuit niciodata la noi in imobil, deci denatureaza situatia. Pentru alte informatii va stau la dispozitie.

    Reply

    • Anghelos (Mihai Angheluță) Says:

      O fi locuind la blocul F (e deasupra lui C pe tastatura) si o fi gresit doamna, ca si mie mi s-a parut nitel ilogica postarea… Oricum, domnule Micu, problemele expuse referitor la A, B si F cred ca nu sunt diferite de realitate.

      Reply

Leave a Reply