Un VOT peste bot | De ce Trump TREBUIA să iasă PREȘEDINTE. Ba POATE și Vadim!

21 ianuarie 2017

ANTIteza, ANTItudinea, General, Politic

Tot felul de acuze la adresa americanilor care l-au votat pe Trump. Că sunt needucați, că s-au lăsat amăgiți de excese precum germanii de propaganda fascistă, ba unii chiar insinuează că acesta este votul celor pe care îi depășesc vremurile, nu sunt în stare să se adapteze profesional și au votat ca o reacție de frustrare la viitorul ce li se arată tot mai lipsit de perspective și siguranță materială.

Un studiu făcut pe cifre concrete, detaliate și sistematizate, trage concluzia că Trump a fost votat de absolvenții de colegiu (intelighenția) albi, cei de altă culoare votând majoritar cu Clinton. Tot majoritar cu Trump au votat și cei care câștigă mai mult (clasa medie și cea bogată), deși s-a indus ideea că l-ar fi votat asistații sociali. Inclusiv clasa medie din suburbii – motorul Americii – tot cu Trump au votat. Și, foarte important, 70% dintre votanții care se declară creștini au votat majoritar cu Trump.

Dar oare chiar au votat cetățenii cu Trump sau a fost mai mult un vot negativ, un vot contra a ceea ce ar fi însemnat alți patru ani de administrație birocrată, specifică „establishmentului”? Nu cumva Obama, deși provenit din rândurile activiștilor civici, avocat de drepturi civile, s-a dovedit ulterior a fi „înghițit” de sistem și docil acestuia, iar Hillary Clinton urma să repună în drepturi birocrația la cele mai înalte cote, atât cât sunt ele posibile peste Ocean?

Cetățenii care contează mai mult decât statul

Ca să înțelegem ceva mai bine mentalitatea americană, să ne uităm puțin pe niște aspecte economice.

Când a pornit criza din 2008, în Statele Unite măsurile de contracarare au fost cele mai rapide. Dar nu s-au tăiat otova părți din salarii, nu s-au pus noi impozite pe pensii și nici n-au fost sărăciți unii slujbași ai statului (profesori, medici, asistenți sociali etc.) în favoarea celor din instituțiile „taxatoare” (administrație publică, regii, societăți de sau agenții de stat), de forță (poliție, servicii, justiție) sau centrale.

În Statele Unite au căzut grav, dar pe drept, bănci aventuriere, industrii la limita profitului (chiar și în industria auto, unde giganțul General Motors a pierdut două mărci: Pontiac și Saturn, iar Ford una – Mercury), municipalități corupte (precum Detroitul), speculatori imobiliari.

În Europa, penalizările au căzut pe cei mai săraci și, totodată, cei care au parte și de cele mai discreționare și incompetente guverne. Tăierile, și la greci, și la români, nu i-au afectat pe conducători decât simbolic, grosul fiind suportat de amărâții de la baza sistemului. Similar, statele care „diriguiesc” Europa (Germania, Franța, Olanda), prin intermediul unor bănci care domiciliază în ele, au „descărcat”” nota de plată în contul țărilor unde „își fac de cap” subsidiare ale acestora.

La fel au procedat și numeroase firme multinaționale care, prin vânzări-cumpărări în cadrul grupului, transferă în țara de domiciliu, cea bogată, valoarea adăugată de muncitorii din țara săracă. Astfel, bugetele statelor din Europa de Est sunt văduvite de impozite pe profit semnificative.

Practic, în Uniunea Europeană, construită cică pe baze egalitare, s-a ajuns ca unele state (puține) să fie creditori, iar altele debitori, sarcina revenirii din criză fiind lăsată aproape exclusiv pe umerii celor din urmă, cu programe de austeritate băgate forțat pe gâtul cetățenilor „de mâna a doua”.

Încredere în propriile forțe mai mult decât în ajutoarele sociale

În Statele Unite, o finanțare condiționată a băncilor, în scopul împrumutării la dobânzi mici a firmelor, dublată de un control strict din partea băncii federale, a repus pe picioare creditarea. Americanii au muncit cu sârg, s-au restrâns la cheltuieli, inclusiv la achiziționarea de produse importate. Iar asta chiar și după ce dolarul s-a întărit cu peste 30%.

După 1999, americanii au cumpărat anual mai multe camionete și camioane (light and heavy trucks) decât autoturisme, acestea din urmă scăzând an de an în vânzări cu până la 5% în timp ce numărul mijloacelor de transport marfă/echipe de lucru creștea cu 5 până la 10%. Acestea sunt în special camionete cu 5-6 locuri și benă, care pot fi folosite la lucru, la cumpărături, ieșiri în oraș, dar și la picnic, în excursii cu barca, rulota sau cortul. Iar dacă autoturismele sunt o parte din import, camionetele sunt aproape exclusiv American genuine. Sau cel puțin made in USA (Nissan, Toyota, Honda), special pentru nord-americani.

Dacă în 2009 vânzările de mașini noi au scăzut la 10,6 milioane, cel mai scăzut nivel din 1982 încoace, în 2015 au urcat la peste 17, 83 milioane, un record absolut al tuturor timpurilor. Doar în 2000 se mai vânduseră 17, 81 de milioane, dar atunci autoturismele reprezentau aproape 50%, iar acum mai reprezintă doar puțin peste 40%.

Ce înseamnă asta? Că americanul își cumpără tot mai multe vehicule utilitare, că firmele cu doar câțiva angajați, adesea dezvoltate în jurul unei familii, înfloresc, iar, în cifre seci, cumpărăturile de autovehicule și, în general, produse de folosință îndelungată fabricate în Statele Unite sunt cele pe care americanul le preferă.

De peste 30 de ani, cel mai vândut autovehicul din SUA, Fordul seria F

Mai mult, după cum observa și Janet Yellen, șefa Trezoreriei (un fel de Mugur Isărescu de-al lor, dar cu salariu mai mic, raportări trimestriale în fața Congresului și o competență, se vede, net superioară), americanii nu au profitat de creșterea dolarului în raport cu alte valute. Chibzuiți, au investit mult în construcția de noi case, și nu specularea prețurilor pe cele vechi. Au cumpărat preponderent materiale și produse autohtone, iar consumul de combustibil a rămas oarecum constant în ciuda descreșterii masive a prețului galonului.

Deci, în ciuda limanului la care au ieșit, americanii nu s-au dedat la nesăbuințe economice și, în mod cert, se așteptau ca nici conducătorii lor să nu facă asta.

Suspiciuni de „îmbolnăvire” cu birocrație?

Dar, ce să vezi, cum nimeni nu-i perfect, inclusiv administrația sub Obama a început să scârțâie.

S-au acordat, cel puțin în primă fază, ajutoare unor bănci ai căror manageri petreceau apoi prin vacanțe de lux, Obamacare a început să scoată mai mult din buzunarele celor deja asigurați fără a se vedea îmbunătățiri majore în extinderea ratei totale de acoperire. Ba, mai rău, costurile multor servicii medicale au crescut în lipsa unui control riguros al statului, dar și a unui sistem de negociere a prețurilor maximale ale medicamentelor, negociere pe care doar autoritățile o pot face, nicidecum beneficiarii individuali.

În același timp, administrația incapabilă să stăpânească cheltuielile și tot mai depășită de atentatele la siguranța publică dădea în schimb semne că și-ar da mâna cu alți birocrați de mare calibru, cei din Uniunea Europeană. Reticența la Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții tocmai de aici provine. Nu ne chinuim să stopăm șmecherii gen noxele Volkswagen și obligațiunile colaterale Deutsche Bank pentru a le deschide apoi ușa din față, printr-un tratat de liber schimb aproape fără control.

Deci putem contabiliza votul pro-Trump și ca un anti-socialism pervers, de tip nou, sub mască de egalitarism interstatal european care a mai creat o gașcă de birocrați peste cei ai guvernelor fiecărei țări: bruxellezii.

Așadar, americanii nu au votat atât Trump cât contra birocraților deveniți tot mai ineficienți sub a doua administrație Obama. Contra unor funcționari tot mai nepăsători, care au pierdut contactul cu realitatea și sub „domnia” cărora se întâmplă tot felul de nefăcute. De exemplu, chiar sub secretarul de stat Hillary Clinton, care răspundea de zonă, sub ochiul larg închis al elitistului minoritar ex-avocat de drepturi civile Barack Obama s-a întâmplat marea destabilizare din zona arabă, care a dus la milioane de refugiați.

Jenant chiar, pe final de mandat, Obama făcea vizite de curtoazie în țări dubioase, inclusiv Peru și Cuba. Se relaxa la manifestări regizate, cu public verificat la sânge, în loc să caute căi eficiente de a-i forța mâna fratelui lui Castro să mai slăbească șurubul de pe acei amărâți care îi așteaptă și ei pe americani de peste 50 de ani…

Trump, un altfel de Vadim?

Păstrând proporțiile, detaliile și cronologiile, pentru o mai bună înțelegere, putem face și niște mici paralele., De exemplu, să nu ne mirăm că, deși începuse să dea rateuri, americanii i-au mai dat un mandat lui Obama. Și românii l-au votat a doua oară pe Băsescu iar sub acesta revenirea din criză mergea muult, muuult mai prost. Dar și italienii l-au votat cel puțin o dată pe Berlusconi. Doar că, spre deosebire de „Băse”, Trump și-a făcut banii pe barba lui, nu pe a statului. Iar de „Berlu$coni” îl separă cel puțin câteva decade de IQ.

Foto de Gage Skidmore

În ce privește comparația cu Vadim, pe care o aminteam în titlu, ea poate avea dublă valență.

Disprețuitor, această comparație este făcută de cei care nu vor să recunoască cât de mult s-au înșelat, în istoria recentă, în propriile alegeri și, pentru a se menaja, îl așează pe Donald la un nivel mult mai jos decât este în realitate.

Trump nu este o catastrofă, precum era Vadim, ci doar un accent diferit, ceva mai egoist și uneori puțin isteric. E drept, necombătut la timp în excese, poate deveni periculos. Dar periculoși s-au dovedit a fi inclusiv „somități” precum Merkel peste noaptea din mintea căreia ne-am trezit cu un milion de cetățeni incerți în curte. Sau cu al doilea fabricant auto al lumii scăpat din mână până la stadiul de infractor care va înfunda pușcăria insolvenței, ba poate chiar falimentul.

Periculos s-a dovedit și „genialul” Cameron sub care s-a consfințit prin referendum minciuna groasă a politicianismului de birt (pub, dacă vreți).

Periculos este și „eminentul” Hollande în țara căruia se patrulează cu mitralierele pe străzi, findcă președintele n-a putut mai mult decât să confiște strada și protestul pașnic de la societatea civilă ca să se „dea” adolescentin cu ele prin piața publică, la braț cu alți „întârziați” ajunși în fruntea statelor.

Dintr-un punct aparte de vedere, comparația cu Vadim poate fi totuși încercată. Făcând distincția corectă între adevărații extremiști și excesele care mai mult colorează unele discursuri ale lui Trump, există o mare, uriașă diferență între extremistul găunos Vadim și egocentricul miliardar. Dar și o minimă similitudine. Ambii trebuiau aleși. Vadim TREBUIA să-l măture pe Iliescu în 2000. Am fi avut apoi un scandal uriaș finalizat cu primul președinte demis în mandat și o curățenie survenită după o autoconștientizare serioasă, ca națiune. Iar asta ne-ar fi ferit de alte „accidente” electorale și mulți ani pierduți în lâncezeală istorică ulterior.

Trump trebuia, de asemenea, ales măcar și fiindcă astfel mulți se vor trezi la butoanele mai mici sau mai mari pe care uneori doar aparent le stăpânesc, adesea fiind mai degrabă ei înșiși stăpâniți de iluzia infailibilității. Iar adesea puterea le vine nu atât din forța minții lor sau a sistemelor pe care le diriguiesc, cât din slăbiciunea, neștiința sau chiar teama contribuabililor. Aceștia își lasă conducătorii ineficienți să dormiteze la putere până când se ajunge în adevărate crize înlăturabile doar prin soluții extreme.

, , , , , , , , , ,

About Anghelos

Mihai Angheluță a debutat în cotidianul gălățean „Viața liberă”, în ultimul an de liceu, intervievand vedete din jazzul autohton la unul dintre primele festivaluri de gen. În anii facultăţii, a colaborat la două posturi de radio locale, ca redactor muzical, realizator de emisiuni și, ocazional, reporter. După licenţierea în filologie, nu a rezistat mai mult de doi ani ca profesor sau traducător. S-a reîntors la presă, fiind angajat redactor plin al „Vieţii libere” între 1999 și 2001. Specializat în investigaţii şi justiție, a evadat adesea în subiecte economice, reportaje, radiografii sociale, recenzii culturale ori spațiul virtual al internetului. Din presa scrisă a trecut la televiziune, fiind aproape un an reporter și realizator de emisiuni la Express TV Galaţi-Brăila. Cum presa a intrat într-un declin după 2000, a mai făcut o ultimă încercare, la un săptămânal sindical, timp de câteva luni. În fina, s-a văzut nevoit să facă o schimbare de domeniu. Cum jurnalismul e singura ocupație pe care a practicat-o cu entuziasm, iar răspândirea internetului a adus noi oportunităţi, s-a reapucat de scris în 2008, colaborator al unei publicații online, enzine-ul antidotul.ro. În 2011, a revenit la cotidianul în care a debutat. Și a constatat că jurnalismul angajat, cu atitudine, încă nu face rating major, cel puţin în provincie. Prin urmare, a inițiat ANTItudinea, o abordare critică a problemelor civice, găzduită de blogul colectiv madeingalati.ro. Pe acesta îl construieşte ca un viitor portal, o piață publică virtuală - spațiu de manifestare pentru o comunitate care-şi (re)descoperă spiritul combativ.

View all posts by Anghelos

No comments yet.

Leave a Reply