Românul trăiește întotdeauna în așteptarea unei făpturi angelice/divine care să vină la el, să intre și să comită o minune.
Dacă sună cineva, apar toți vecinii și el iese imediat în deschizătură să nu-și piardă speranțele mult prea mari. Când descuie însă, a sunat ca de obicei, alături…
De pildă azi. Sună dis-de-dimineață. Românul își ia în grabă mare ceva pe el, deschide și stă în curent. Are noroc. Afară e cineva care-l întreabă dacă nu chiar el e ăla de vrea să-nceapă imediat o carieră în afaceri. Altul ar fi trântit câțiva dumnezei și cristoși în ușă, el nu. Românul e politicos și răspunde imprudent: poate. Ba chiar își dă pe față intenția să rostogolească o discuție. Se clatină încoace și încolo ca o umbră imaterială și dacă nu-l susține nicio rațiune, balele-i cad până la pământ.
Nu îl susține nicio rațiune pe el!
Plin de râvnă se și repede să înhațe cu gura ce i se dă. Orice.
Ce îl oprește să pună capăt acestor lucruri, să se scufunde în liniștea productivă a unei idei proprii, să fie atent la grămada de gunoi din dreapta și la mustul de balegă din stânga? E într-adevăr o desfătare chiar atât de mare să manufacturezi căcatul altora?
Românul s-a născut poet, dar azi nu e mai mult decât un imitator al lumilor de animale. Un tip cu înfățișare de om mărginit, într-un costum uzat, uneori chiar mai uzat decât fața lui. Și care se suportă.
El își închipuie viața ca pe o picoliță care-l întreabă ce-și dorește la grătarul cu cârnăciori:muștar sau castraveți murați? Ori salată de varză? Așa își îngrămădește el posibilitățile, cuvintele mari – pe grătar.
Acest text semnat de Cristian Oprea este un fragment. Citeşte continuare pe blogul Pioneza dintre fese.
2 decembrie 2013
General, Proza